‘Regula numarul unu: jocul e secret.
Jocul era vechi. Il jucau de ani de zile. Nu, nu-l jucau, cuvantul nu e potrivit. Il traiau. Traiau acest joc de ani si ani. Jocul era mai mlt decat ii sugera numele. Era o fantezie incalcita, o alta lume in care se refugiau.[...]
Regula numarul trei: pot juca doar trei persoane. Nici mai multe, nici mai putine. Trei. Un numar preferat atat de arta, cat si de stiinta: culori primare, puncte necesare pentru localizarea unui obiect in spatiu, note pentru a forma un acord muzical.
Trei puncte pentru un triunghi, prima figura geometrica. Incontestabil: doua linii nu pot inchide un spatiu. Punctele triunghiului se pot misca, pot sa-si schimbe aliniamentul, facand sa dispara distanta dintre doua puncte in timp ce se departeaza de al treilea, dar impreuna vor forma intotdeauna un triunghi. Izolat, real, complet.
Doua puncte nu prezinta siguranta, n-ai cum sa le fixezi, nu gasesti nimic care sa le opreasca sa o ia in directii opuse. Daca sunt legate cu sfoara, aceasta se va rupe in cele din urma si ele se vor indeparta; daca sunt legate cu elastic, se vor distanta tot mai mult, pana la limita de rezistenta, ca apoi sa fie atrase indarat cu atata viteza, incat se vor ciocni cu o forta nimicitoare. ‘
Kate Morton, ‘Casa de la Riverton’
